Cum v-a venit ideea sa scrieti un roman avind ca fundal Bucurestiul istoric? Cum a decurs procesul de documentare?
Am credinta ca istoria nu e facuta din faptele trecute, ci din felul in care au fost salvate. Lucrind la un film documentar, am avut nevoie de un specialist in secolul al XVIII-lea si asa am aflat ca istoricii fug de acest secol. La Institutul „N. Iorga” nu e nimeni specializat pe aceasta perioada. Are succes sfirsitul de secol XVIII si inceputul secolului al XIX-lea. Dar nu epoca fanariota in totalitatea ei. Si-asa am inceput o investigatie pe cont propriu. Mai ales ca secolul acesta mi-e foarte drag, iar de-a lungul timpului mi-am adunat multe informatii despre el. Am vrut sa intru in viata acelei lumi si am construit un roman, cu intentia de a salva in el o parte din documentele la care am ajuns. Daca eram istoric, as fi scris un tratat.
(…) In romanul meu merg pe ideea ca Bucurestiul este un loc visat, cu o geografie care face parte din sufletul oricarui roman. Am vrut sa fac din el un personaj. Cu bune si rele. Iar dincolo de toate astea, a fost un manuscris, in care pe o singura pagina era cuprinsa viata intreaga a unui om. M-a obsedat. L-am publicat in Eighteenth Century Journal. Apoi l-am transformat in scenariu pentru un film documentar, cu Elefant Film si Germaine Kanda. Lucram inca la film, am avut citeva succese deja, ca de pilda cel de la One World Romania. Dar nici articolul stiintific, nici documentarul, care urmareste strict povestea, n-au fost de ajuns. Romanul e larg si-mi da acel sentiment de siguranta spre care tinjeste orice suflet de om.