In carte amintiti de un paradox: la inceputul perioadei interbelice, Romania era „campioana” Europei in privinta analfabetismului, dar in acelasi timp se situa pe primele locuri, devansind state ca Austria, si in privinta numarului mare de studenti. Cum explicati acest lucru?
Analfabetismul era pentru Romania simptomul unei societati rudimentare, agrare, intrata destul de tirziu pe drumul spre modernizare. Astfel, la o populatie de circa 18 milioane, din care jumatate era analfabeta, un numar de aproximativ 40.000 de studenti (pentru anul 1929) poate parea mare, din doua motive. Ar rezulta o pondere de aproximativ 1 student la 450 de locuitori (sau 1 student la 225 locuitori alfabetizati). Dar, mai important, ar fi rezultat un numar destul de mare de profesionisti intelectuali intr-o societate care nu parea sa aiba nevoie de o astfel de expertiza. In aceasta rezida paradoxul: un stat care se proclama „cultural” si care isi cheama fiii la invatatura, dar care, totodata, nu creeaza mecanismele de valorificare a muncii intelectuale.