in Ziarul financiar

V. R.: Ma intrebati despre fundatura existentiala a lumilor mele fictionale „fara speranta”. Cred ca, de nu m-as gandi la drobul de sare de azi, critica literara, cam instrainata de gustul/spiritul... critic, as spune ca raspunsul e chiar in intrebarea dumneavoastra. Da, multe personaje „sint singure, n-au viitor, traiesc intr-o lume dezumanizata, sub o continua supraveghere, li se anihileaza personalitatea” si asta e adevarata tortura din zil(nic)ele noastre. Fundatura a fost simtita in comunism, din ea nu s-a iesit decit cu singe. Ma tem si pentru vremurile noi (in ciuda libertatilor cistigate) ca ne pun in fata unui zid. Mai scriem noi pe el, dar toate par, si cu ele noi insine, doar graffiti. Am inteles cum se construiesc dictaturile, dupa experienta dinainte de ’89, si orice semn, mai ales acolo unde apar laudatorii puterii (oricarei puteri), e un zid, prin care ne trecem sufletul cu viata noastra crapata in el. Si confiscata. Vremea Moroiului duce elemente din realitate intr-o astfel de fundatura, fictionala, desigur, dar de gindit si la... purtator/cititor. Nu scrie pe carte cuvintul registratura, ci roman, de aceea lumea dintre coperte ramine mai intii o proiectie, apoi un semnal de alarma la vremuri si oameni supuse instrainarii, zeusorului amestec, constiintei impaiate, argonauticei aduse de postaci, de executantii puterii etc. Plus senzatia ca un gust critic „excomunicat” duce si viata si textul literar in capcane/perspective (exegetice) strimbe. Alte glasuri, alte fundaturi.