Rep.: De ce fictiunea? De unde vine in mintea lui Rusti?
D.R.: Un joc. Un lux. Cind dau cu ochii de un om pe strada, niciodata nu-l vad doar pe el, ci si pe ma-sa. Linga pantofii purtati la greu cresc automat drumurile batute, iarba calcata de pe marginea aleii, treptele de ciment pepit ale blocului sau, mirosul de vinete coapte in bucataria vecinei lui blonde, pe care-a iubit-o citeva nopti. Pe umerii ascunsi in geaca de piele curge inca suvoiul de apa, se descompun moleculele de sapun, apasate de tropaielile acizilor grasi, de sagetile vitriolului, sufocat si el de amintirea buzei de arama a cazanului in care a clocotit. Iar cazanul asta a fost facut de Stacoj, un tigan al Banului Vacarescu, de pe vremea in care oamenii erau vinduti, cumparati si mosteniti prin acte scrise de mina, cu inflorituri si rasuciri de condei. Un om intilnit in cale nu este niciodata o fotografie plecata la plimbare, ci o istorie, un milion de fapte in care de fiecare data exista un loc si pentru mine, nu o usa larg deschisa, ci doar o fanta subtire prin care incape partea mea serpeasca si volatila, pierduta de citeva ori pe zi.