in Suplimentul de cultura nr. 476

Nu cred ca ceea ce am propus eu in Casnicie e o regula general valabila. Oamenii – cu atit mai mult daca ne gandim la raportul femei-barbati – sint atit de altfel si genereaza relatii atit de diferite incit e imposibil sa gasim repere comune. Nici nu mi-am prea batut capul cu asta. Ceea ce m-a interesat a fost strict relatia Rebecai cu sotul ei – o relatie dificila, greoaie, in care cei doi se afla mereu in contratimp, iar disponibilitatea unuia pentru celalalt e permanent in schimbare – de aici si perspectivele radical opuse din carte. Ce-i face pe oamenii astia sa hotarasca unii pentru altii, unii in defavoarea altora, sa aplice dreptul de proprietate unul asupra celuilalt ca asupra unor bunuri, pe ce se intemeiaza atractia, de unde neputinta, incapacitatea de a genera schimbare, cum apare dragostea cind nimic nu parea s-o mai determine – si de ce, in cazul unor astfel de cupluri, apare atit de rar simultan –, la asta m-am gindit scriind Casnicie. E evident ca, in acest caz, lucrurile nu pot functiona decit atunci cind unul il domina pe celalalt, impune ritmuri si reguli, etichete si asteptari. Nu e vina nimanui – sau daca e vreo vina, ea se refera strict la incapatinarea oamenilor de a continua sa traiasca impreuna cind nu mai e nimic de trait.