Poezia lui Dan Sociu este nu numai minimalista (sau mizerabilista, cum i s-a spus in anii 2000, evocind saracia, precaritatea vietii de zi cu zi si lipsa de perspective, in acel prim deceniu postcomunist), ci si biografista sau personista (in sensul personismului inventat, la mijlocul secolului XX, de poetul american Frank O’Hara – ...). In acest sens, antologarea textelor poetice din volumele succesive poate semana cu un „roman autobiografic”, cum noteaza in postfata Bogdan-Alexandru Stanescu: textele vorbesc, in registru derizoriu, umoristic, melnacolic, ironic (dupa caz), despre cotidian, sotie, fiica, divort, iubiri de adolescenta, figura tatalui (mort in adolescenta), studentie si, mai recent, despre mediile virtuale, televiziune, Internet etc. [...] Dan Sociu ramine unul dintre cei mai buni poeti douamiisti, ajunsi, iata, la virsta consacrarii.
