in Suplimentul de cultura nr. 471

Eu sper ca am scris o carte care poate fi despre orice copil autist, pornind de la experienta mea personala. Am incercat sa inglobez in ea multe dintre trairile celorlalti parinti pe care ii cunosc, care mi-au fost intr-un fel sau altul aproape si carora m-am straduit sa le fiu si eu la fel de aproape. Cred ca exista, in mare masura, un front comun. Parintii reactioneaza diferit la aflarea unui astfel de diagnostic, dar exista etape comune, prin care trecem cu totii, de la negare si acceptare pina la resemnare sau mobilizare. In ce priveste scrisul efectiv, eu mi-am facut mereu mici notatii despre evolutia fiului meu. Nu pot spune ca am tinut efectiv un jurnal, dar am notat tot ce mi s-a parut relevant, amuzant, trist, important pentru viata mea interioara care, cel putin vreme de citiva ani, nu s-a diferentiat prin nimic de viata lui. Insa foarte mult timp mi-a fost frica sa scriu. Si acum mi-e frica. Exista carti fanion pornite de la O experienta personala cum e cea cu exact acest titlu scrisa de Kenzaburo Oe, cum e Portretul lui M, la care fac referire pentru ca m-au marcat, sau cum e Unde mergem tati a lui Jean Luis Fournier. E extrem de greu sa fii atit de aproape de un fenomen care te marcheaza profund si sa iti pastrezi oarecum obiectivitatea, sa nu cazi in patetic. Nu-mi dau seama inca daca am reusit.