in Suplimentul de cultura nr. 466

Dintre cartile de proza ale anului, am fost, cred, cel mai impresionat de Uranus Park al lui M. Dutescu, altminteri poet. Romanul imi pare a lua in sfirsit in serios tema draga a mai tuturor prozatorilor douamiisti, anume maturizarea, mai exact constructia de sine a unui tinar debusolat intr-o ingrozitoare lume noua, care e cea postdecembrista. Cu severitate si chiar cruzime, excluzind deliberat orice investitie emotionala vizibila, autorul expune cazul unui arhitect in formare care invata nu doar cum sa dea spaga pentru aprobarea unui proiect, ci si cum sa isi vizualizeze propria interioritate in asa fel incit sa aiba succes. E o carte despre corporatism si mortificarea etica, despre abandonul zen al demnitatii de catre un arhitect tinar cu o abordare personala a problemei carierei. Mi-a placut sa vad aceasta carte ca pe o incrucisare intre alegoria protestanta a lui John Bunyan din The Pilgrim’s Progress si pamfletul paranoic al lui Brett Easton Ellis din American Psycho.