«Cit de departe sint de mine insumi?» se intreaba la un moment dat marturisitorul Acediei. Exista o voluptate a instrainarii in Corin Braga. Dar si o foame de regasire, de inviere, cum spune el. Solutia la-ndemina este chiar sotia. Asa incit, jurnalul acesta, ca si cel anterior, sau, din alt punct de vedere, proza aceasta, metanaratiunea, toate pot fi reduse si la o poveste de dragoste. La un moment dat, naratorul se adreseaza direct sotiei, ca si cum stie ca ea va citi sau va avea acces la notatiile lui. Asadar, in intimitatea lui deschisa, jurnalul spune si o poveste de dragoste, ce raspunde la urmatoarea intrebare: ce-ar fi iubirea daca cei doi nu-si impartasesc doar realitatile, ci si visele? Cei doi comunica, povestesc si imprumuta vise. Indiferent ca ele infatiseaza moartea insasi, diavolul sau premonitii devastatoare. O unitate fundamentala este cautata in permanenta, ca o practica de realizare.
In toate,
Acedia lui Corin Braga justifica una dintre cele mai interesante cosmologii onirice, inca in derulare, un strigat din interior al unui poet travestit in prozator, al unui istoric al ideilor bolnav de transcendenta.
