in Suplimentul de cultura nr. 462

Am vrut sa consemnez, cit mai la firul ierbii, amanunte, mirosuri, imagini, senzatii, perceptii din prima saptamina, sa i le povestesc fetei mele. Metoda cu pricina s-ar putea numi „etanseizare” si am descoperit-o in miezul unor povestiri, cele mai multe despre groaza si cutremur, ale chilianului Roberto Bolano. Ar fi vorba, mai mult sau mai putin, despre a nu lasa fatalitatea (durerea, frica, umilinta, neputinta, fiziologia) sa treaca dincoace, in scris. Sa stii ca ele pindesc acolo sub tot felul de forme si ca prin orice bresa s-ar insinua, ar coplesi scrisul si l-ar nivela in indistinct, indeterminare, amorf. Cred ca m-a ajutat sa ma tin in cadrul acesta deloc usor (pentru ca destinatarul, in cazul de fata fata mea, e si personaj implicat) faptul ca in perioada in care am scris eram imobilizata la pat si nu stiam ce va urma. Mi-am amintit fizic cum incercam acum 17 ani sa scriu o poveste pentru cineva care merita, mai mult ca oricine, sa afle ce s-a intimplat, fara retorica, fara cosmetizare, dar si ocolind, cit de mult se putea, vidul albastru (blues-ul) de care era inconjurata acea experienta. El e acolo, dar nu se vede la o prima lectura. Dupa ce a citit textul, fata mea mi-a spus (la fel ca acum citiva ani, cind am dus-o la Fribourg, in Elvetia, sa vada sala de operatii unde s-a nascut): «Exact asa a fost.»