in Suplimentul de cultura nr. 462

[...] am inceput s-o rasfoiesc si apoi sa citesc – cu emotie, cu inima strinsa, cu solidaritate, cu admiratie. Si-apoi, n-am mai putut adormi gindindu-ma la fetele astea, la unele dintre ele. Prin fata imi treceau chipuri, imagini de tot felul: Svetlana cu Tudor, la noi acasa, de ziua Dandei, Tudor mic si blond, cu parul aproape alb, cu ursuletul lipit de el; scrisul ei amestecat cu viata ei; mama singura, crescind un copil. O vad pe Domnica (ea mi-a fost studenta) pe malul marii cintind la pian, cu Zvera mica linga ea (e o scena pe care si-o imagineaza Domnica), o aud pe Domnica spunind «Eu nu mai dorm. Eu nu dorm niciodata», o vad pe Georgiana (si ea studenta mea) intr-un fel de inchisoare tapetata cu pampersi, o vad cum fuge de-acasa ca un hot, tiptil, tiptil, sa n-o simta copilul. Mihaela, cu burta mare deja, face acasa la ea, printre cutii cu carti nedesfacute dupa mutat, cenaclu literar, Cenaclul de vineri. O vad pe Elena care se simte in plus, o intrusa, la un Festival de poezie, mi-o imaginez dormind in cada, peste pilota de iarna sau stind cu laptopul in fata la masa din bucatarie, la ora cinci dimineata, cu speranta ca ar putea avea doua ore numai ale ei. In centrul intunericului, o voce tot spune: «Viviana are trei copii, Viviana are trei copii»