pe lapunkt.ro

Imi place cea dintii lumina a Parisului, asa cum o infatiseaza Cortazar in Rayuela (Sotron): de culoarea scrumului si a maslinei; ea se zareste astfel doar peste fluviul Sena si dintr-odata cartea aceasta primeste un sens crepuscular, nelinistitor. E limpede ca o dragoste nefericita se va potrivi cu aceste culori ale timpului de dupa ardere si de dupa coacere. In opozitie cu ele, chipul femeii Maga este transparent si delicat. Si, pornind de la acest chip, Horacio Oliveira cauta o femeie pe care a iubit-o, pe care inca o iubeste si pe care a parasit-o. Cam asa se petrec lucrurile intotdeauna, din pricina ca oamenii vor mai degraba sa fie nefericiti, ca sa poata tinji dupa fericire, decit fericiti, ca sa nu mai poata tinji dupa nimic! Dar povestea dintre Horacio si Maga (numele ei adevarat este Lucia) este si povestea unui oras, a unui spatiu melcoid, plin de poduri, care ii fac sa se gaseasca pe cei doi iubiti, desi cautarea lor reciproca este intortocheata si deloc lineara: Umblam fara sa ne cautam, dar stiind ca umblam ca sa ne gasim. Si nu e deloc de mirare ca dragostea este definita prin nedefinitie ori prin gesturi simple dar misterioase, intretaiate de varii nuante ale abandonului. Explica Oliveira: si ceea ce noi am numit dragoste n-a fost poate nimic altceva decit atit, eu stind in picioare in fata ta, cu o floare galbena in mina, si tu tinind doua luminari verzi, iar timpul ne sufla pe chip o ploaie molcoma de renuntari si despartiri si bilete de metrou. N-a fost poate nimic altceva decit atit. Cuvintul atit este cel nelinistitor aici. Decit atit. Ce fel de atit, cit de atit? Atit.