in Observator cultural nr. 735

Nu avem de-a face neaparat cu un exercitiu ascetic, chiar daca in nanabozo e vorba de purificarea unei dureri care vrea sa fie, sa ajunga doar a ei insesi, fara sa pice in absurd sau melodrama. Nu mai e vorba aici de munci si zile œ. Nu mai e vorba nici de un eu sau ego care nu mai gaseste justificari. Citind si recitind volumul, imi pare ca identific stradania unei voci care incearca sa intrerupa mecanismul psihic in care a devenit prizoniera: o continua trecere de la doliu la melancolie, de la melancolie la doliu, de la cel care se doreste identificat (sau, mai degraba, reperat) fara ipocriziile œ de teoria literaturii œ ( Stii foarte bine ca aici sint eu œ) la cel pentru care timpul s-a contras œ. Dar nu e vorba de timpul paulinic, al mintuitului, ci de un timp care pur si simplu s-a sfirsit ca posibilitate de proiect sau chiar ca posibilitate de evadare fantasmagorica. A mai ramas doar timpul mecanismelor entropice, pe care trebuie sa-l duci la capat, de care trebuie sa te lasi dus la capat. E oarecum antidestinul celor care si-au consumat deja destinul.