Pentru volumul al III-lea, Simona Popescu si l-a asociat, in ipostaza de co-editor, pe Ion Cocora. Care este nu doar unul dintre cei mai buni cronicari de teatru ai ultimelor decenii, ci si promotorul de facto al redescoperirii dramaturgiei lui Gellu Naum, dupa 1989. Asocierea lui la editie reprezinta, pe linga un gest firesc de reverenta profesionala, si un cistig in materie de aparat critic, caci cronicarul dramatic era, probabil, cel mai potrivit a alcatui tabloul receptarii teatrului lui Naum. Structura si principiul volumului de teatru sint aceleasi cu cele urmate de Simona Popescu in primele doua volume ale editiei, dedicate poeziei si, respectiv, prozei. Si anume, 1) reunirea in sumar exclusiv a operei antume a lui Gellu Naum, 2) relegarea textelor de nisa si a proiectelor nefinalizate intr-un volum aparte, al IV-lea, si 3) alcatuirea unui aparat critic transparent si usor de utilizat. Si, tot ca in primele doua volume ale seriei, prefata Simonei Popescu “ de fapt, un autentic studiu introductiv “ este cheia de bolta a acestui aparat critic, propunind, concomitent, o mostra de close reading si o demonstratie de critica palimpsestica , in care opera lui Naum este interpretata din perspectiva influentei ei asupra evolutiei ulterioare a poeziei romanesti. (...)
Literatura dramatica nu a fost, pentru scriitor, nici un refugiu in fata exigentelor realismului socialist “ pe care le-a satisfacut in alte creatii, de care ulterior s-a distantat “, nici un experiment gratuit. Naum incepe sa scrie teatru in 1945, adica imediat ce rasturnarea dictaturii antonesciene a permis grupului suprarealist (care-i mai cuprindea pe Gherasim Luca, Virgil Teodorescu, Paul Paun si D. Trost) sa iasa la lumina, cu un nou program de reforma a artei. Teatrul, prin urmare, nu e un violon d Ingres, ci se inscrie in aceasta logica a reconstructiei literaturii pe bazele acelei dialectici a dialecticii , pe care Paul Paun si D. Trost o anuntau in manifestul cu acelasi titlu.
