in Observator cultural nr. 731

Cele patru capitole sint construite cu ajutorul unei fine arte a suspansului. (…) Aveam impresia, citindu-l pe Radu Mares, ca practica o dubla ironie (sau o ironie cu mai multe niveluri), prima fiind legata de acest continuu refuz de a acorda un sens sau altul lucrurilor pe care le face sa se deruleze in fata cititorului, un continuu refuz de a face ca textul sa „esueze intr-un impas special amenajat“ (in termenii lui Deleuze si Guattari). Tocmai pentru ca exista posibilitatea atitor „verosimilitati“, pina la urma nu mai este valabila niciuna, sau iti dau senzatia ca insasi a alege intre ele e un act absurd. Si din nou, verosimil. De unde si al doilea nivel al ironiei, care mi se pare ca vizeaza direct cititorul, in mod continuu tachinat, intretinind „de dragul lui“ iluzia unei povesti care se va spune. De fapt, totul e o conspiratie, un complot, iar povestea (promisiunea unei povesti) – o momeala. Radu Mares reuseste sa inverseze mecanismul mai sus amintit; in acest fel, nu e vorba de povestea unui complot, ci de complotul unei povesti care, pentru a ramine un complot, trebuie sa nu se spuna, nu pina la capat. Daca ar fi sa ne jucam retoric, am putea spune ca „povestea“ e aceasta nespunere, e cea a acestei nespuneri. O nespunere, culmea, aproape lineara.