in Observator cultural nr. 726

Cu Anii romantici, Gabriela Adamesteanu reuseste o dubla performanta, aceea de a oferi, intre copertele unui singur volum, doua naratiuni la fel de puternice: un excurs autobiografic de intensa autenticitate si, pe de alta parte, povestea dramatica a unei intregi categorii sociale – intelectualitatea – prinse in viltoarea istoriei, intr-un cu totul alt moment istoric decit cel evocat in Dimineata pierduta, dar la fel de tulbure si de tragic. Iar comparatia cu romanul publicat la inceputul anilor ’80 nu se opreste aici, caci recenta carte a Gabrielei Adamesteanu vorbeste despre o lume ce redescopera bucuria si povara libertatii, refacind astfel drumul de la totalitarism la democratie, invers decit personajele Diminetii pierdute.
Fara sa fie o carte de memorii sau un jurnal propriu-zis – de altfel, autoarea marturiseste in repetate rinduri ca nu a fost niciodata tentata sa noteze cu regularitate micile sau marile evenimente ale vietii –, Anii romantici, subintitulat „amintiri, ginduri”, este, totusi, „o victorie a vietii contra imaginatiei, a realitatii contra fictiunii”, scopul declarat al Gabrielei Adamesteanu fiind de a infatisa „viata ca viata, nu viata ca poveste de adormit copiii”. Obsesia autenticitatii, preocuparea pentru marturia directa, sincera, refuzul cosmetizarii, al „cizelarii” unor portrete sau situatii, creionate nu doar „la cald”, ci si revizitate ulterior, din perspectiva timpului prezent, care adauga un plus de cunoastere, sint trasaturi specifice acestor pagini in care discursul narativ se hraneste din substanta memoriei. O memorie permanent interogata, provocata, corectata chiar, printr-o miscare continua de du-te-vino pe axa trecut-prezent.