pe bookblog.ro

Sa scrii e o bucurie in sine... Si vara anului 2010, cind mi-am scris Acasa, pe Cimpia Armaghedonului, cu o iuteala care ma inspaiminta. Era cald, cald, scriam cam 14 ore pe zi, intr-o caldura de cuptor, caci locuiesc la etajul ultim al unui bloc socialist, eram singura, mi-era cald, mi-era dor de copilarie, atunci a inceput in mine dorinta de-a ma intoarce in timp si de-a ramine acolo, in trecut... scriam si plingeam, iar plinsul mi se amesteca cu sudoarea. Eram numai durere si fericire: lucram la un pariu maret – sa ne intelegem: maret pentru mine –, acela de-a face portretele regale ale unor tarani, portretele lor care sa nu-i tradeze, pentru ca eu voiam sa-i invii, si, fiindca eu nu pot invia mortii, asta numai Dumnezeu si Isus au facut-o, voiam sa-i invii in unica forma in care imi este mie accesibila. De-aia nu i-am infrumusetat pe nici unii.