Povestea Ioanei pare sa aiba si marci ale beletristicii; elementele reale (prea reale citeodata, dar autoarea ne previne inca de la inceput ca pentru a citi cartea aceasta, trebuie sa te pregatesti sa uiti de categoriile de bine si rau asa cum le concepem noi), sint expuse intr-o maniera armonioasa, precum si cu o anumita duiosie, factori ce, impreuna, denota un oarecare iz de fictiune. Povestea nu este expusa ca parte a unei anchete, a unui dosar (ceea ce este in realitate, daca e sa gindim stricto senso), ci este infrumusetata de o stilistica a limbajului, de anumite particularitati de exprimare care impreuna duc la crearea unui idiostil, aflat undeva intre limbajul metaforic si plin de elemente stilistice (folosirea proverbelor si zicalelor), specific beletristicii, si specialitate, cu termeni specifici psihologiei si nenumarate referinte din acest domeniu. Pentru un impatimitor de fictiune, aceasta lectura va fi una diferita, descriirile elaborioase fiind inlocuite de interogatii si recomandari din cele mai diverse.
