in Apostrof nr. 3 (286)

Non credo, oro este ultima carte a lui Petru Dumitriu. Dupa cum singur precizeaza, a scris-o intre 8 octombrie 1996 si 23 iunie 2000, dar adaugirile facute de mina, cu scrisul lui inimitabil, pe dactilograma, arata ca scriitorul a continuat s-o slefuiasca si dupa data „oficiala“ la care noteaza ca ar fi incheiat-o. Scrisa in registru nonfictional, ba chiar cu ambitia de „studiu“, cartea cuprinde intr-o unica si nu arareori patetica marturisire biografia lui evenimentiala si mai ales aceea spirituala. El insusi si-a socotit Non credo, oro ca „diferit de orice altceva am scris de-a lungul vietii mele“, si asta nu numai pentru ca este o depozitie, iar nu o carte de fictiune, ci pentru ca „Non credo vorbeste despre sensul existentei noastre (cel putin al existentei mele). (...) Vorbeste despre directia vietii noastre (...) catre stadiul posibil sau chiar probabil in care se afla astazi omenirea“. Asa ca aceasta carte reprezinta concluzia axiologica, de natura morala, la care el a ajuns in privinta salvarii – atit a insului, cit si a omului ca specie – si, prin asta, testamentul lui religios-metafizic.