pe catavencii.ro

Vlaicu Barna, care si-a scris memoriile la virsta la care altii isi pierd memoria, avea o tinere de minte respectabila, dar ii lipsea sprinteneala de narator de anecdote si nu se indura sa spuna lucrurilor pe nume, cind venea vorba de monstrii sacri ai culturii romane. Ii lipsea adica stofa de birfitor care nu se poate impiedica s-o zica, incit, in mare parte, memoriile lui mai degraba sugereaza decit spun de-a dreptul. Din cind in cind insa, naratiunea il mai fura si scapa cite o chestie din care deduci ca nu scrie cit stie. Cel putin cind isi aduce aminte de Zaharia Stancu, protectorul sau din timpul comunismului, e clar, pentru cine mai stie cite ceva de-ale vremii, ca memorialistul nu vrea sa-l povesteasca pina la capat pe omul care l-a salvat de acuzatiile ca a lucrat la cenzura si in aparatul guvernamental de propaganda, pe vremea lui Antonescu. In vremurile acelea, admite memorialistul, Petre Tutea era tutarit de Emil Cioran, care se si lauda cu asta, la cafeneaua Corso, „cu risul lui homeric”. Mai tirziu insa, Vlaicu Barna isi gasise un loc caldut in noul aparat de stat, cel comunist. In memorii il vezi cum le plingea de mila lui Vasile Voiculescu si altora care fusesera trimisi in puscarie. Unii pentru convingerile lor, altii din imbecilitatea preventiva a noilor autoritati. In copilarie am auzit pentru prima oara despre Vlaicu Barna, ca textier al unor cintece cu partidul. Dupa 1989, l-am vazut prima oara, un batrinel vioi care trecuse de partea democratiei, cu aerul unui debutant intirziat. L-am intrebat daca el era acelasi Vlaicu Barna. El era. Si daca venise libertatea, socotea ca venise momentul sa se spovedeasca. De fapt, n-a facut-o, desi cred ca ar fi avut ce spune. A preferat sa se scoata evocind capsismul si cafenelele din alte vremuri, fara sa-si foloseasca prea tare memoria, ca sa nu-l intrebe nimeni cum de a putut trece de la cenzura lui Antonescu in postura de versificator al vremurilor noi, iar apoi la rolul de memorialist al democratiei.