pe hyperliteratura.ro

Pe principiul „Sa fie bine, sa nu fie rau”, Aldous Huxley construieste un univers distopic, in care inclusiv rasa umana este produsa industrial in functie de necesitatile de consum, coordonata si conditionata sa se comporte intr-un fel care asigura bunastarea intregii lumi. Pe mine m-a facut sa ma intreb care mai este scopul ultim al fericirii, daca nimeni nu o alege singur si constient, ci este impusa ca norma sociala. Probabil cel mai dureros insa, mi s-a parut producerea industriala a oamenilor si interzicerea femeilor sa procreeze, sarcina si nasterea fiind considerate cele mai mari rusini posibile. Perspectiva asupra omului ca produs utilitar unei societati mi se pare o intorsatura ingrozitoare a sensurilor lumii, intrucit „societatea” este o constructie a omului si nu invers. Binele suprem nu este „societatea” si nici fericirea impusa. Binele si decizia cautarii si definirii sale apartin numai individului, care in esenta ar trebui sa fie constructor si distrugator de societati, nu produs al uneia asa cum apare in carte.
Huxley prezinta in Minunata lume noua omul confortabil dezumanizat, robotelul de carne care lucreaza pentru entitatea numita societate, iar pentru orice gind rau sau depresiv are la indemina o pastila de soma. Si nimic nu este mai ingrozitor decit sa fie aruncata cutia cu doze de soma distribuite muncitorilor la fiecare sfirsit de tura. Iar lumea si intreg Pamintul nu are nicio miscare, nicio evolutie, cu totii sint prinsi intr-o ultima si irecuperabila coma.