in Familia nr. 2

Mult asteptat a fost si Lunetistul (Polirom) lui Marin Malaicu-Hondrari. O poveste despre felul cum literatura absoarbe orice realitate, oricit de toxica, pe care toti am inceput cindva sa o subestimam. Or, ea vine indarat, detoneaza toate sensurile stiute si fixeaza astfel polii noi ai lumii abandonate odinioara. Sub cupola fictiunii, regenerarea totala e posibila, adevarul tisneste in afara comoditatilor imbratisate, iar destinele se regleaza misterios pe un fagas normal, fara nimic imprevizibil, dar cu atit mai vitale. Romanul poate fi citit si ca o dubla intoarcere a cititorului si autorului. Din regizor al crimei, Carlos redevine cititorul abandonat si regasit acum in ipostaza de autor. Un altfel de regizor, martor fidel al trecutului ramificat, din care identitatile s-au aneantizat, topite intr-un misterios joc al tacerii, dramatic totodata, cu iubiri indecise si alegeri mistuitoare. Ce mi se pare ca aduce nou in acest roman M.H.H. este constructia unor oglinzi melancolice din care rezulta psihologia supunerii. Asa gindind, Lunetistul este un roman de suspans poetic, ce pulverizeaza, la tot pasul, sofisticate miresme livresti.