in Cultura nr. 460

Nu-i de mirare, astfel, ca profesorul bucurestean nu sta sa-si redacteze memoriile singur, in pozitie de drepti in fata posteritatii, ci prefera modelul de confesiune dialogala. E dependent, asa cum a demonstrat-o de-a lungul intregii cariere, de interlocutor. Iar Daniel Cristea-Enache e, din acest punct de vedere, omul potrivit la locul potrivit, de vreme ce stie sa alimenteze si sa unga masinaria confesiva printr-o serie de intrebari si constatari mai des onctuoase si mai rar incomode. Daca discursul nu degenereaza in politeturi (auto)flatante à la Cristea-Enache e pentru ca profesorul, in stilul lucid-sceptic pe care i-l cunoastem de-o viata, insista ca mai tinarul sau interlocutor sa scoata „toate aprecierile elogioase si superlativele pe care, in urma raspunsurilor sale, le descoperea in intrebarile mele”, dupa cum marturiseste intervievatorul in Postfata. Ce-i drept, rolul lui Daniel Cristea-Enache in mosirea confesiunii nu trebuie exagerat, caci Ce a fost. Cum a fost recomanda un memorialist cordial si deschis, avid de placerea povestirii.
Nu-i deloc surprinzator faptul ca ideologul si teoreticianul literaturii nu se lasa nici acum in voia insiruirii impresioniste de amintiri, ci prefera mereu confesiunea problematizanta si ridicarea propriei biografii la rang de „caz”.