Cu un titlu inselator ce semnaleaza, poate, vecinatatea unei fictiuni retro, Povestea domnitei Marina si a basarabeanului necunoscut aduce in prim-plan un prezent postcomunist care, in virtutea unei logici posttraumatice, isi cauta punctul de echilibru in interogarea (uneori lucida, alteori pasionat-halucinata) a spectrelor trecutului recent si in restaurarea simbolica a unei ordini presupuse a fi existat inainte de evenimentul istoric traumatic. Romanul Tatianei Niculescu Bran pune laolalta polifonic variate maniere de raportare la un trecut (mai recent ori ceva mai indepartat) deopotriva nelamurit si fascinant, aducand fata in fata personaje care transforma reconstituirea propriei istorii de familie – si, indirect, incercarea de intelegere a Istoriei insesi – intr-o naratiune cu valoare de terapie alternativa. Unul dintre protagonisti, Ilie Hagiu, avertizeaza insa: „Eu nu traiesc in trecut, dar imi plac amintirile. Sa judeci trecutul cu masura prezentului e o mare pierdere de timp. Si o nedreptate”. (...)
Timbrul specific al prozatoarei este recognoscibil, intre altele, la nivelul scriiturii, prin echilibrata alternanta intre doua registre: cel al unei notatii precise – fara a fi insa asa-zicand „jurnalistice” – si acela al unei notatii cvasiestetizante, infuzate de un lirism discret si atrase de un spectacol al formelor, culorilor s.a.m.d. Dar o nota specifica este, in proza Tatianei Niculescu Bran, si predilectia pentru o problematica a sondarii abisului, a revelarii unor zone de penumbra ale constiintei. O sensibilitate fata de realitatea sociala (dar nu doar sociala!) si contingenta, ca si, totodata, fata de ceea ce trece dincolo de vizibil si de palpabil impregneaza proza acestei scriitoare. O proza a gravitatii interogative, dar si a unei debordante placeri de a povesti.
