in Observator cultural nr. 455

Proza lui Chiva, iar acum ma refer la cea din Boddah speriat, a fost anticipata si nascuta chiar de poeziile din Institutia moarta a postei. Ma gindesc mai ales la o tensiune elementara intre autor si limbaj, la o lupta continua pe care scriitorul o poarta cu instrumentul scrisului, fara ca proza lui sa se transforme intr-o foarte plictisitoare autoreferentialitate. Chiva povesteste, sau mai curind vorbeste, cautind in acelasi timp drumul cel mai fin trasat intre precis si vag. Marea lui batalie se da pe frontul unei oralitati personale, pe care incearca s-o imblinzeasca si pe hirtie, fara ca acest lucru sa impiedice comunicarea. E si asa destul de greu sa-ti povestesti singuratatea, melancolia, disperarile, sa-ti scoti demonii in public, dar cind refuzi sa faci vreun compromis (de data asta lingvistic), cel mai usor este sa pierzi la capitolul comunicare. Derapajul cel mai la indemina este in absurd, in incomprehensibil, in ludic gratuit. Nu, Chiva reuseste, si aici vine prima mare calitate a cartii, sa povesteasca despre toate cele de mai sus intr-un stil de o oralitate autentica. Chiva scrie asa cum vorbeste, isi respecta cu minutie de maniac idiosincraziile lingvistice, nu face absolut nici un compromis literaturitatii vazute ca incorsetare, constringere, pat al lui Procust pentru limbajul literaturii.