in Apostrof nr. 2 (285)

Abuzind de tehnica clarobscurului, epicul lui Vosganian aluneca, stilistic vorbind, cind in Art Nouveau, cind in „realism” get-beget, construind, in jurul unor teme si motive precum moartea (si viata), lumina (si umbra), cuvintul (si tacerea), o veritabila serie de parabole despre sufletul romanesc. Trecerea dintre cele doua extreme o realizeaza prin apelul constant la ceea ce putem numi realism magic (de unde si acea unitate a contrariilor). Desigur ca nu lipsesc de aici nici elementele onirice sau componentele fantastice, proiectate pe diferite fundaluri (uneori rurale, alteori urbane), ce amintesc, nu o data, de structura basmelor, piperate, in sfirsit, cu dialoguri dramatice, prozaic-tensionate, inteligent-subtile si, in fond, suficient de autentice. (...) Una peste alta, scriitorul vede, poetic, misterul din banal, mutind frumusetea in locuri inefabile (vint, privire, jocul frunzelor), descoperind fractalul in minimal, punind in scena, as zice, o adevarata poetica a echivocului.