in Cultura nr. 52

Stefan Agopian scrie, de fapt, una dintre cele mai autentice monografii ale institutiei literare din comunism. Cruciala pentru aceasta credibilitate e pozitionarea amfibie a prozatorului, intre generatii. El n-a mai prins trenul triumfalist al instituirii scriitorului ca semizeu din primele decenii comuniste, ca saizecistii, insa nici n-a fost marginalizat ca optzecistii. Ca puternici ai zilei, in special primii se afla sub lentila mai tinarului ucenic intr-ale vietii literare. Memorabile sint, de aceea, mai toate portretele din Scriitor in comunism, fie ca autorul se opreste pret de o clipa asupra lor sau le rezerva, ca lui Nichita Stanescu, o micromonografie memorialistica. Ceea ce acutizeaza marturiile lui Agop e complexul de ultim venit – intirziat de-a binelea! – la masa bogatilor. De aceea, admiratia pentru scriitorii neomodernismului romanesc se amesteca permanent cu suspiciunea fata de gonflarea lor artificiala. Foarte sensibil la aura scriitorilor, Agop depune marturie dintr-o epoca in care Geo Bogza era inca „un monstru sacru”, Manolescu „parea nemuritor, ca si comunismul pe care il ura”, iar o intilnire cu Marin Preda putea sa faca un om de-a binelea „fericit”.