in Suplimentul de cultura nr. 428

Poezia lui Emil Brumaru a inceput cu o lectie de fericire. Brumaru cel din Cintece naive, din Versuri, din Julien Ospitalierul, din Detectivul Arthur este un poet imbatat de capacitatea sa (pe care o descopera in timp ce scrie) de a vedea altfel o lume cu totul noua. El se cufunda in viziunile si amintirile sale cu entuziasm, ca regele instelat cuprins in mantia propriului intuneric dintr-o poezie de Eminescu. Inventeaza genial obiecte nemaivazute, trece materia dintr-un regn in altul, face obiectele sa se indragosteasca, isi exercita pe rind simturi fastuos dereglate. Poetul exploreaza lumea si descopera bolovani matasosi, caramizi sfarimicioase, portocale impudice, suflet care prinde lustru – astfel lumea devine ceea ce manualele scolare numesc „univers poetic”, dar in realitate e o forma de vrajitorie. Pentru ca, acum, poezia inventeaza realul, ceea ce inseamna ca, macar partial, il anuleaza si il uzurpa, imaginind un altul in locul lui. Oricit de splendid imaginat, acesta a fost infaptuit printr-o revolutie, inevitabil, violenta. Poetul-rege, inscaunat prin propria forta creatoare, sufera din cauza lipsei de legitimitate. In constiinta poetului adevarat, care ia poezia in serios, fara sa o confunde cu o simpla indeminare de a face versuri, se naste, deja, indoiala.