în revista Vatra, nr. 10-11

Ceea ce pare a fi la o primă vedere un roman epistolar, este o colecție de amintiri, unde scrisoarea devine pretext al confesorului pentru introspecție. Adrian Doltu, personajul principal al cărții, relevă pe parcursul a douăzeci și una de scrisori atât povestea complicată a familiei lui, cât și traume personale acumulate de-a lungul anilor, de la primii ani ai copilăriei până la maturitate. Cititorul va descoperi în ultimul roman al lui Petru Cimpoeșu o serie de instantanee existențiale, care anulează posibilitatea de a intui mersul narațiunii. Împletirea lor e atât de minuțios realizată, încât aproape fiecare pagină relevă detalii savuroase ale unui destin tulburător. Fiu al unui activist de partid, Adrian crește în spiritul valorilor insuflate de tatăl său, iar cele mai multe din întâmplările relatate stau sub marca politicului. Chiar și experiențele amoroase cu Taisia stau sub marca incertitudinii, fiind ori rezultat al hazardului ori intervenția partidului: „Nici azi nu știu dacă datorez reîntâlnirea noastră Partidului sau Hazardului”. (…) Memoria, devine la Petru Cimpoeșu instrument de analiză a ceea ce psihologii numesc trauma transgenerațională. Dezvoltat ca personaj căruia lucrurile i se întâmplă, Adrian Doltu este un personaj static, surprins, parcă, de evenimentele din viața lui, în fața cărora singura reacție notabilă e cea care vine prin scris, ani mai târziu, la momentul revizitării lor. Protagonistul nu are nimic excepțional, însă farmecul lui stă în felul autorului de a exprima marile teme ale lumii (familia, iubirea, adolescența, trădarea, condiția umană, istoria) din prisma unui individ pasiv. El nu se manifestă prin lume, ci lumea se răsfrânge asupra lui, așezându-l în diverse ipostaze compromițătoare prin care-și pierde credibilitatea, prietenii și pe Taisia.