în revista Vatra, nr. 10-1

În romanul epistolar semnat de Petru Cimpoeșu, prin vocea pensionarului Adrian Doltu, într-o cheie proustiană, este propus un act de regăsire, de recuperare a trecutului și, prin extensie, a unei vieți suspendate. În urma actului privirii în oglindă, lung amânat, o confruntare cu propria persoană, imaginea străinului care se reflectă și totodată i se revelează îi trezește acestuia întrebarea deloc facilă „cum ai ajuns, mă, aici?” Cele douăzeci și una de scrisori adresate fostei iubite, marea dragoste a naratorului, sunt, în definitiv, cum singur afirmă, încercări nesigure de „a citi” trecutul, de a-i atribui nu atât un sens – demers catalogat drept o dovadă a vanității pe care o au tinerii –, cât o coerență, și, mai ales, de a găsi punți de legătură, o conciliere, între Adrian de ieri, copil și adult fricos, crescut și format în comunism, și Adrian de azi, bătrân și morocănos, incapabil să se adapteze „noilor” vremuri și spații. În linia bine-cunoscută, Cimpoeșu nu prezintă doar o istorie personală, ci și un adevărat tablou macrosocial, expus într-o notă realistă, prin autodiegeză. În focus se află provincia comunistă, mentalitățile și „valorile” induse și conduse de propaganda de Partid, precum și reminiscențele acestora în prezent. Întâlnim, în linii mari, aceeași preocupare a autorului pentru tranziție atât din perspectiva colectivității, cât și din cea a individului. Cum era de așteptat, nu lipsesc nici scenariile, marotele și categoriile umane recognoscibile universului ficțional din romanele parabolice precedente, după cum vom vedea. (…) Ar mai fi multe de spus, romanul, excelent narat, este bogat în problematizări care merită din plin atenția. Prin Scrisori, Petru Cimpoeșu, unul dintre cei mai rafinați observatori ai realității sociale românești postdecembriste, propune o radiografie a societății comuniste care poate constitui o adevărată revelație pentru cititorii de toate vârstele.