în Observator cultural, nr. 1138

Bogdan Crețu reușește să creeze un personaj absolut memorabil, care ne rămâne multă vreme pe retină, indiferent de ce știm, de ce nu știm sau ar trebui să știm despre Nichita. O face evitând anecdoticul și pitorescul, conferindu-i personajului său o dimensiune arhetipală, căci drama lui Nichita, așa cum o înfățișează cartea lui Bogdan Crețu, este drama Poetului în luptă cu propriile-i limite (limite biologice, dar și artistice). Vinovat, ca și alți corifei ai poeziei moderne, de hybris, căci a încercat să atingă teritoriile cele mai îndepărtate ale fantazării și ale limbajului, interzise simplilor muritori, el trebuie să-și ispășească vina prin suferință și moarte, ca în vechile drame grecești, și capătă în viziunea lui Bogdan Crețu monumentalitatea eroului tragic. (…) Pornind de la biografia lui Nichita Stănescu, Bogdan Crețu realizează astfel un admirabil roman despre condiția poetului, a unui anume poet care, în lumea actuală, a devenit o prezență cam anacronică, poate stârni anumite zâmbete pline de condescendență și tinde să devină istorie literară. Astăzi nu se mai scrie așa… Iar Bogdan Crețu știe foarte bine că astăzi nu se mai scrie așa și de aceea cartea lui trebuie privită (ca toate cărțile despre trecutul literaturii) ca un act de pietate, ca o cruce făcută la intrarea într-o necropolă. Dincolo de toate acestea, Nichita. Poetul ca și soldatul e unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit în ultimii ani.