în Observator cultural, nr. 1129

Mihai Buzea e un caz special în literatura actuală (…) temele lui sunt de mare actualitate, fie că e vorba de fenomenul migrației, de exil, de asumarea trecutului comunist ori de mirajul Orientului, de unde simte că vine schimbarea civilizației occidentale. Personajul său narator e unul și același, bravul Mihăiță, care-și spune adesea pe nume (Buzea, care altul) și se identifică fără ifose cu autorul. Romane autobiografice, autoficțiuni, romane-reportaj – toate au în comun un apetit narativ care-l contaminează și pe cititor. Buzea este un povestaș pur-sânge; cred că, alături de Florin Lăzărescu, Viorel Ilișoi sau Vasile Ernu, e unul dintre cei mai „lacomi“ prozatori, cu un simț isteric al tensiunii epice care se ascunde în pliurile realului. Tot ce există poate hrăni o poveste sau mai multe, lumea e plină de povești, ele trebuie numai sesizate, stârnite și decupate – aceasta pare a fi metoda. Cu el nu te plictisești niciodată, te trezești captiv în scenariile fără sfârșit și-ți dai seama că prin acumulare asiști la o lume care nu e numai ficțională, ci e o parte consistentă a celei în care trăiești. (…) Frunza e un roman-vérité care pune, în felul alert, plin de umor când acid, când incomod, specific lui Mihai Buzea, probleme identitare care nu au o rezolvare-stas. Țin, în fond, de modul în care fiecare își asumă trecutul și-și renovează prezentul.