în Observator cultural, nr. 1124

Calligarich surprinde cu mijloace esențializate – pe care traducerea Ceraselei Barbone le redă într-o română splendidă, precisă și fluidă – sentimentul de frustrare, neputință, dezorientare și amărăciune, caracterizând finalul zbuciumat al anilor 60, pe care-l transformă într-o stare atemporală, fiind lesne de recunoscut azi, cincizeci de ani mai târziu. Scriitura lui de tinerețe se racordează astfel la un soi de curent subteran, de Zeitgeist secundar sau întors pe dos, specific poate nu atât unor epoci în parte, ci fiecărei generații, dintre ai cărei membrii, câțiva vor da seama de acest spirit, întrupându-l. Iar peste toate, planează singurătatea. O singurătate fără leac, pentru care luna august, cu Roma pustiită și rândunelele plecate mult prea devreme, devine simbol predilect. O singurătate pe care prezența celuilalt, a celui dorit și visat, nu face decât să o accentueze, ca în „momentul când am descoperit că două persoane fac mai multă liniște decât una.“ Singurătatea de neconsolat a celui pentru care viața nu înseamnă gest firesc, instinctiv, ci, în cuvintele lui Cesare Pavese, o meserie pe care Leo nu va reuși nicicând s-o deprindă.