Cartea lui Bogdan Suceavă e în primul rând o Viață și-abia în al doilea o Operă (de altfel, alte poeme, să zicem cele conjuncturale, nici nu fac obiectul acestei investigații, cum nu-l face nici proza păstoasă din scrisori). Odată, însă, ce avem cheia omului, scrisul se degajă aproape de la sine, chiar dacă nu neapărat pe traiectoriile indicate aici. În definitiv, pentru ca un comentator să aibă dreptate, nu-i musai să aibă în absolut fiecare frază a lui dreptate. În orice caz, Suceavă „prinde” acut tropismele interioare ale lui Barbu și mi se pare că discerne bine ce e esențial de ce e lest. (…) Că Suceavă e atent, ca orice prozator pursânge, la faptul de viață, se vede nu numai în situația centrală, ci și în marginalii. Laolaltă cu Ion Barbu, și alți matematicieni, ca Shiing-Shen Cern, Felix Klein, Sophus Lie, Élie Cartan, Gheorghe Țițeica (și, într-un paragraf, Spiru Haret) și alții au parte de succinte și memorabile insight-uri biografice. Dintre toate, cel mai emoționant caz mi s-a părut cel al unui elev din Focșani, un anume Sebastian Kaufmann, al cărui nume era, în preajma lui 1914, foarte prezent în paginile Gazetei matematice, unele contribuții ale lui (în chestiunea curbelor algebrice) dovedindu-se și peste ani fertile. (…) Îmi place să cred că, de-aici, din paginile acestei remarcabile cărți despre o minte strălucită (Barbu), și-ar putea trage firele – de ce nu? – și un eventual roman despre închiderea, aproape în paralel, a unui destin (Kaufmann). Cu, neapărat, același autor.
