Textul este așezat ingenios în matricea unui joc. Descrierea amplă creează impresia unui set de instantanee care vorbesc de la sine despre cât de repede trece timpul. Apoi, fiecare imagine construită este deconstruită, ca și cum timpul ar fi dat înapoi și s-ar putea reveni la momentul prim al tuturor lucrurilor. Tot ce s-a clădit dispare, n-aș spune treptat, cum e firesc în orice proces ce implică durată, impresia este că totul se petrece brusc. Viața, așa cum a fost cândva, se pierde. Rămân puține mărturii din lumile pierdute. Un timp, obiectele mențin iluzia existenței, dar și obiectele se risipesc, infidele. Obiectele continuă să fie prezente și după dispariția celor care le-au adunat anume pentru decorul familiei lor. (…) Povestea Ástei adună mai multe povești de familie, într-o derutantă (și poetică) punere împreună a scenelor semnificative din viață – momentele care rămân în memorie pentru că sunt legate de o stare. Temele cărții lui Jón Kalman Stefánsson sunt diverse, totuși cea mai importantă mi se pare imaginea familiei atinse de trecerea timpului. Oamenii nu îi iartă ușor pe cei dragi, nu le iartă trădarea, iubirea abandonată, visurile ratate, alegerile făcute sub presiune, anii irosiți.
