Romanul Abisuri personale ar fi putut deveni cronica unei epuizări afective și a unei ratări. A unei scufundări în propria disperare. Disperarea celor ce nu pot trăi nici împreună, după ce s-au rănit devastator, dar nici separat. Însă Gianfranco Calligarich este mult prea dependent de splendoarea Romei pentru a o perturba. De aceea îi dă mână liberă frumuseţii să se întindă langruos peste marea tristeţe a personajelor. De asemenea, Calligarich preferă să înlocuiască tresăririle pătimașe cu aluzii. Aluzii ce se scurg în lentoarea verii, a dilatatelor amiezi dogoritoare și în sclipirile nopţilor la cafenelele din faimoasele piaţete ale Romei istorice. Prin aceste aluzii exprimă pericolul reprezentat de intrușii înfometaţi de pasiuni, care vor o particică din marea frumuseţe la care ar fi ajuns tinerii ce simt că trăiesc o iubire imposibilă.
