Pe Filme-carti.ro

„Pe unde înoată urechinii” a apărut în acest an la Editura Polirom, Colecția Fiction Ltd, și m-am bucurat că autorul său, Lucian Dan Teodorovici,a acceptat să discutăm pe larg despre acesta, în ceea ce (ciudat, nu?) este primul nostru interviu, deși ne cunoaștem de la FILIT-ul din 2014: 

– Cât de mult te-ai folosit de biografie în cartea ta, dincolo de ficțiune? Ai trăit într-o astfel de comunitate?

Romanul a deviat, aș zice, dintr-o proiectată carte de povestiri autobiografice despre satul bucovinean în care am copilărit, Dornești. Am și scris câteva asemenea povestiri. Însă pe parcurs, forțându-mă să adun amintiri care să poată crea o narațiune, am ajuns la întâmplarea reală cu care începe cartea: uciderea accidentală a unui copil de etnie romă, în curtea bisericii din sat, chiar în seara de Înviere. Și-a fost ca un soi de revelație, căci mi-am dat seama că, pornind de-aici, pot scrie ceva mai amplu, un întreg roman, pe o temă care m-a preocupat de multă vreme și care, sunt convins, mă va preocupa în continuare: cum se naște, cum se propagă răul, cum îl căutăm și cum îl putem identifica în noi înșine.

– A fost complicat să creezi un roman din perspectiva unui copil de opt-nouă ani, fără ca vocea adultului să invadeze povestea? De ce ai simțit că tocmai un copil trebuie să fie cel care ne povestește această lume?

Țin să profit de întrebarea ta despre narator și să spun un lucru foarte important pentru mine: nu mi se pare firesc să „muți”, pur și simplu, vocea narativă de la o carte la alta fără prea mari schimbări, deși poveștile sunt cu totul diferite și chiar acoperă alte perioade de timp. Pentru mine, vocea narativă trebuie să fie unică pentru fiecare poveste în parte. Și de aceea citesc uneori câte o reacție mirată la vreuna dintre cărțile mele, observându-se că e scrisă diferit de altele. Sigur că e, îmi doresc să fie. Bănuiesc că un stil poate fi recunoscut de critici, însă abordările în sine n-au cum să fie aceleași în ce mă privește: o să scriu o carte cu fraze scurte și directe, căutând simplitatea, dacă tema și personajele îmi cer asta; o să scriu însă una cu fraze lungi, poate chiar încărcate, dacă tema și atmosfera îmi cer asta. Căci scriu așa cum îmi impune acea vocea narativă despre care tot vorbesc. Revenind la întrebarea ta: romanul ăsta nu putea să aibă altă voce decât cea a unui copil. Poate și pentru că răul capătă contururi mai clare atunci când e desfășurat pe fundalul inocenței, dar motivul principal e unul ceva mai personal: aveam nevoie să privesc din perspectiva aceea, a copilului, o asemenea poveste pentru a nu o denatura prin perspectiva educată a adultului. Căci, presupunând că aș fi scris-o cu această voce narativă, ea n-ar fi avut cum să nu capete accente moraliste — ba chiar cred că ar fi fost tentată să ofere anumite răspunsuri. Or, din punctul meu de vedere, literatura care concepe răspunsuri, în loc să le creeze cititorilor un spațiu pentru a le căuta, își pierde complet rostul. 

– În roman există o diferență foarte interesantă între ceea ce știe copilul și ceea ce înțelege cititorul. Ai construit conștient această distanță, astfel încât noi să vedem uneori mai mult decât vede el?

Mă bucură mult că ai făcut observația asta, pentru că am căutat-o, îți spun sincer, în reacțiile la carte: fie în cronici, fie în întâlnirile cu cititorii. Da, sigur că a fost o alegere conștientă. Mai mult: a fost una dintre cele mai dificile părți ale construcției. Căci aveam nevoie de poziționarea asta a cititorului, la o distanță (inclusiv în timp) ceva mai mare, ca să pot transmite mai multe decât ar fi putut s-o facă simpla narațiune a unui copil. Mi-am dorit, mai exact, să fac în așa fel încât cititorul să nu se rupă complet, în timpul lecturii, de lumea de astăzi — adică să vadă prin ochii acelui copil nu doar o poveste dintr-un sat de-acum patruzeci de ani, ci și ce se întâmplă acum în lumea din jurul lui. Și n-a fost tocmai ușor, pentru că riscam să pierd vocea narativă despre care am vorbit. Așa că am încercat să creez cât mai subtil, prin doar câteva trimiteri, această distanțare pe care ai remarcat-o, astfel încât să nu afecteze în vreun fel naratorul.