pe fictiunea.ro, nr. 214

Romanul Anei⁠-⁠Maria Sandu se înscrie într⁠-⁠o categorie a cărților care-și propun, înainte de toate, să spună o poveste de dragul povestirii. Ca o Șeherezadă, doamna Manea nu se oprește din povestit, chiar continuă, aproape la limita disperării, fie și neștiind că are, la un moment dat, să moară de mâna Ramonei. Este, poate, aceeași frică a tuturor oamenilor aflați aproape de sfârșit, aceeași dorință de a⁠-⁠i lăsa, măcar cuiva, viața ta. Interesantă, în cazul romanului Anei⁠-⁠Maria Sandu, rămâne, în schimb, calitatea echivocă a veridicității amintirilor supuse retrăirii de către personaje: mai poate avea sens memoria atunci când este contrafăcută? Atunci când ai de a face cu un ascultător⁠-⁠intrus care-ți deformează trăirile, plăsmuind altele care să-i facă și lui dreptate? Acest text straniu al Anei⁠-⁠Maria Sandu, acest soi de mise en abyme apare și ca un elogiu adus artei povestirii care devorează ascultătorul și⁠-⁠l face unul cu ea însăși.