Ceea ce mi-a atras atenția la aceste două eseuri este tonul ferm, bătăios, legalist, care răzbate din fiecare paragraf. Ceea ce mă face să cred că N. Steinhardt, și dacă nu s-ar fi convertit la creștinism, ar fi devenit cu siguranță un iudeu înflăcărat, care să lupte pentru religia sa și pentru renașterea cultului iudaic din România, indiferent de vicisitudinile istoriei. Este cea mai bună dovadă a faptului că el a fost dintotdeuna un homo religiosum în cel mai adevărat sens al expresiei, că avea fiorul mistic în sânge.
