Romanul poate fi privit ca un soi de cotitură pentru scriitura Laviniei Branişte, produsă datorită vârstei protagonistei. Se citeşte la fel de uşor ca şi celelalte cărţi ale sale, în care personajul principal e cu 30-40 de ani mai tânăr, deşi scriitoarea a fost nevoită să adapteze ritmul. Mi se pare o confirmare a unei semnături pe care o urmăresc cu plăcere de ani buni, deşi cred că are un dram în plus de tristeţe. Cartea te lasă cu un gol în stomac, mai ales dacă o citeşti ca emigrant.
