Cartea lui Liviu Diamandi ar putea deveni un scenariu de film. De thriller arthouse, de o frumuseţe enigmatică. Folosește pasajele vizuale de parcă ar fi un director de imagine multipremiat. Unul ce alternează alegoric și misterios cadrele diurne și nocturne pentru a reda contrastele dintre claritate și abisul plin de pericole, dintre evident și crepuscularul evaziv, dintre exuberanţă și sinistru, dintre vulgaritatea aplatizantă a dictaturii și setea de metafizică. Ştie cum să dozeze suspansul, tensiunile. Să alterneze dinamismul cu înșiruirea molcomă a unor detalii prezentate dintr-un unghi straniu. Şi, mai ales, cunoaște secretul trecerii de la ritmul alert la cel specific unui timp care picotește. Prin această bruscă trecere îţi provoacă fiori. Te sperie când strecoară premonitoriu sub acel dolce far niente estival umbrele societăţii aflate sub dictatură.
