pe bookblog.ro

Pentru Andreï Makine, istoria reprezintă o forță vie, o forță capabilă să modeleze destine și să distrugă identități și să transforme, cât ai clipi, idealurile în cenușă. De altfel, Makine și-a construit de-a lungul carierei sale o adevărată mitologie a memoriei, a exilului și a supraviețuirii.

În romanul de față, Prizonierul visului stacojiu, aceste teme revin cu o intensitate aparte, într-o scriitură amplă traversată de frigul stepelor, de violența secolului al XX-lea și de căutarea încăpățânată, poate, a unei forme de fraternitate umană, de „umanitate umană”, dacă pot spune așa.

Povestea lui Lucien Baert a avut pentru mine forța marilor destine literare. Tânărul muncitor francez, născut în 1918, crește sub fascinația idealului comunist și pornește spre Uniunea Sovietică în vara anului 1939, convins că va descoperi „viitorul omenirii”. Câteva întâmplări absurde îl împiedică să se întoarcă în Franța, iar această întârziere aparent banală îl aruncă în mecanismul monstruos al represiunii staliniste. În scurt timp, Lucien devine suspect, apoi deținut, apoi o umbră care supraviețuiește lagărelor, războiului și interminabilei geografii a Gulagului. Din Lucien Baert se transformă în Matvei Bélov, iar schimbarea numelui simbolizează o „mutație” mult mai profundă: dispariția unei identități și nașterea alteia, modelată de suferință.

Makine urmărește acest traseu pe parcursul a aproape cincizeci de ani, iar romanul capătă dimensiunea unei vaste fresce istorice. Defilează prin paginile sale stalinismul, războiul, dezghețul hrușciovist, Franța anilor '60, entuziasmele lui mai 1968 și, în cele din urmă, prăbușirea Uniunii Sovietice. Toate aceste transformări sunt privite prin ochii unui om care a cunoscut prea bine costul ideologiilor, reversul medaliei. Lucien–Matvei aparține unei generații de „înșelați ai istoriei”, oameni care au fugit de fascism, de războaie și de sărăcie pentru a găsi adăpost sub steagul roșu, sfârșind în schimb în lagărele și în paranoia unui regim totalitar.

Unul dintre marile merite ale romanului constă în refuzul schematismului. Makine nu transformă personajul într-un martir convențional și nici într-un ideolog dezamăgit care își renegă toate convingerile. Lucien continuă să distingă între idealul care l-a inspirat și sistemul care l-a zdrobit. Această nuanță reușește să investească în personaj o complexitate care, mie unul, mi-a plăcut enorm. El rămâne fidel unei anumite idei despre solidaritate și demnitate umană, chiar și atunci când experiența îi demonstrează cât de devastatoare pot deveni utopiile politice.

Poate cele mai tulburătoare pagini sunt cele dedicate întoarcerii sale în Franța. După aproape trei decenii petrecute în URSS, Lucien ajunge într-o țară pe care nu o mai recunoaște. Franța prosperă, consumistă și agitată a anilor '60 îi pare străină. Privirea sa asupra intelectualilor fascinați de „revoluțiile de salon”, asupra discursurilor grandioase și asupra entuziasmelor ideologice are o ironie amară. El se simte asemenea unui astronaut rătăcit pe o planetă necunoscută, incapabil să se adapteze unei lumi care vorbește despre revoluție fără să fi cunoscut vreodată, de fapt, adevărata teroare politică.