pe bookblog.ro

Pennac ne poartă prin ceea ce se numește narațiune vizionară, o îmbinare de realism și magic, unde fiecare scenă sau acțiune este o reflecție a meditării. Legea visătorului este ambiguă pentru un cititor care nu a mai călătorit prin hrubele literaturii franceze contemporane, or autorii din acest spațiu geografic par să se dedea unor jonglerii de misticism și simbolistică onirică. În plus, este și o carte foarte elegantă, care pare să aducă un omagiu regizorului care a îmbinat fantasticul și barocul, oferindu-ne un altfel de film, ca un portal spre o altă dimensiune. Visurile naratorului din Legea visătorului sunt extrem de cinematografice, fapt care explică subiectul cărții și liniile secundare ale povestirii. Ar fi fost absolut imposibil să vorbești despre Fellini fără a-ți transpune gândurile în imagini plastice, desprinse parcă dintr-o rolă de film. (…) Nimic la Pennac nu pare să fie univoc. Cititorul este purtat, ademenit, intrigat, de parcă am avea în față un scenariu de film, ceea ce clar dă cărții o natură foarte inedită. Am găsit-o șarmantă, caldă, optimistă, ca un soi de îndemn din a nu mă opri să visez, pentru că asta ne e salvarea. De ce sunt absolut sigură e că acest volum merită citit cu deschidere față de imagine, poate să nu te prindă de la prima filă, dar o va face de-a lungul dezvăluirii narațiunii. Este ceea ce se poate chema o carte tripartită, o carte în care naraţiunea se deschide din trei dimensiuni: trecut, prezent și viitor. Firul roșu al acestor trei segmente este visarea ca formă de creație și inspirație.