Fără a-și propune să scrie o carte unică, irepetabilă, Dan Coman reușește să desprindă excepționalul gesturilor mici din banalul faptelor cotidiene, din întrepătrunderea dialogurilor și a monologurilor interioare, din suprapunerile notațiilor, prin însușirea cu lejeritate a vocii celuilalt, cu fragilitatea și delicatețea care o transformă în propria voce. Tehnica amețitoarea a repetițiilor și a reluărilor – regăsim pasaje întregi identice plasate în povești diferite – creează o rețea de tobogane prin care aluneci cu ușurință spre femeia cu tatuaj pe omoplat, spre Maria, spre părinții Mariei, spre Denis și profesorul de filozofie. Toți sunt unul și același, dar nu pentru că autorul nu ar fi știut sau nu ar fi avut resursele necesare să-i diferențieze, cât pentru că există aceste fire conducătoare de lumină și întuneric la care toți sunt conectați în moduri aproape miraculoase, magice. Ce preferi? Poate fi citită ca o poveste în mai multe acte, dovadă faptul că anumite pasaje sau povestiri întregi au fost puse și în scenă.
