pe alecart.ro

În Voci la distanță ceea ce reconfirmă extraordinara forță a prozei Gabrielei Adameșteanu este faptul că cititorul nu poate discerne în ce măsură privilegiază personajul, realitatea familială, socială, politică recreată sau construcția romanescă. Echilibrul este perfect, distanța se păstrează și ea se traduce în precizie, în soliditate, în tehnică narativă. Toate erau vizibile, categoric, și în romanele anterioare, însă în Voci la distanță echilibrul și sobrietatea vin dintr-un dublu contrapunct: inserția (ușor ironică) a versurilor formației preferate în tinerețe de Anda, ABBA, iar pe de altă parte, distanța pe care o aduce mutele încremenit, pe care ea îl privește de la fereastră, față de toată această zbatere care e viața oamenilor. Înainte de a simți pulsul personajelor, cititorul simte prezența muntelui. Masiv, învăluit în ceață, surprins în lumina înserării sau în răceala răsăritului, cu crestele acoperite de zăpadă, o burtă pietroasă, neclintită, muntele, cu încremenirea lui golașă amintește că singurătatea e doar a oamenilor, că numai ei îmbătrânesc și se urâțesc, se avântă în mereu alte aventuri, cad răpuși de boală, caută să anuleze distanțe, nu își găsesc locul.