pe alecart.ro

Romanul lui Stefánsson e o poveste despre pierderi și despre ceea ce rămâne în urma lor. Despre bucuria și tristețea vieții, despre sfâșierea ce o însoțește negreșit. Despre frumusețea care există, dar nu durează. Despre rămășițele de care te agăți când rămâi singur: un gând, o îmbrățișare, un cuvânt, o amintire, un regret.  E un roman despre încercarea de a supraviețui în absență, de a umple golurile. De a păstra lumina în întuneric fiind. Rămânând, adică, în viață. Niciunul dintre oamenii lui nu are unde să se ducă în afara propriei vieți. Nu are unde să caute adăpost. Nu are ce să aștepte să i se întâmple. Indiferent pe ce drum apucă, niciunul nu-l va duce dincolo de sine însuși și dincolo de lume. Fiindcă plecarea e imposibilă. Jón Kalman Stefánsson închină o odă frumuseții și cruzimii vieții. Durerii și capacității omului de a o îmblânzi. Vulnerabilității, dar și suflului aceluia vital pe care peisajul de o cutremurătoare răceală al Islandei l-au generat. Impregnată de lirism și de brutalitate, scriitura reflectă colțurile tăioase și adâncimile întunecate ale inimii, însă și ceea ce este flămând și limpede, fierbinte și tânjitor în aceste suflete. O poezie amară a unei lumi, a transformărilor ei, dar, mai ales, a ceea ce păstrează fiecare din ceea ce trăiește.