Cartea Nopțile reci ale copilăriei (în traducerea din limba turcă de Luminița Munteanu) e ca un colac menit să nu te lase să te scufunzi. Salvatoare și denunțătoare. În care totul e consemnare a încercării de a înțelege și de a scoate din tine demonul, de a documenta un traseu existențial, de a mărturisi – mai degrabă cu răceală (de aici și durerosul impact la lectură, fiindcă simți zvâcnetul sufletului și al cărnii de a ține sub control scriitura, vorbind în același timp despre cel, de fapt, cea care scrie și care a trăit ceea ce scrie.), de a recupera imagini, momente, senzații. De a da cu ele de pământ după ce ea însăși a fost pusă la pământ. De a privi înapoi, de a da o formă, apoi de a se forța să intre din nou în pădurea de cleștar, în apele mocirloase, în clipele deciziilor intempestive, în glasul cărnii și în tânguirea inimii, în nevoia de a rupe barierele, de a se agăța de ceva/de cineva – poate așa ar putea deveni totul altfel.
