pe alecart.ro

E în Zaruri și minuni ceva ce exista și în volumele de proză scurtă anterioare – o anumită atmosferă, o anumită problematică, aceste volute între ce este îndeobște considerat ca „firesc” și un miraculos cu irizări arhaice și fantastice. Dar mai e ceva ce proza lui Adrian G. Romila a dobândit mai ales odată cu romanul Acasă, departe și e vizibil acum: inter și metatextualitatea, conștiința că povestea e text care intră în dialog cu alte texte și care își pune în abis propria poetică, că, text fiind, e semn dublu semnificant, că între lumi există un permanent flux pe care doar ea îl poate surprinde, că lumea nu e unitară și nici univoc inteligibilă. Acest joc pluristratificat e vizibil mai ales în Clint Eastwood, Gene Hackman și toți ceilalți: lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vedem noi din ea, iar teritoriul „ficțiunii” nu e decât la un „ecran” distanță. Care poate fi sfâșiat, lăsând să pătrundă până la noi – și printre noi – altceva.