Aici avem de-a face cu o femeie care si-a ucis fratele. Si-a ispasit pedeapsa si acum traieste intr-o saracie lucie, intr-un sat prapadit, intr-o casa de chirpici si pare senina, impacata cu trecutul. In mintea ei, stie ce-a facut si de ce, regreta atit cit e ea capabila sa regrete… In orice caz, n-are vreo dificultate in a povesti, cu risipa de gesturi si intonatie, toata viata ei subumana, tot parcursul pina la crima si viata din inchisoare. Primitivism brutal, lipsit de scrupule. Deosebirea dintre ea si un animal este ca ea poate povesti. Iar psihologul noteaza, retine si reda fara sa judece. As vrea sa am in jurul meu numai oameni luminati, echilibrati, echidistanti ca Aurora Liiceanu, oameni care sa se poata abtine de la a filtra prin propriul sistem de valori, de la a califica intr-un fel sau altul, oameni inteligenti si atit.
