pe catavencii.ro

Chestii deloc vesele, care sint insa povestite de copil cu un umor involuntar care te fura de la primele pagini. Cam acelasi soi de umor ca-n 1 aprilie, monologul lui Caragiale. Copilul din roman povesteste naiv ce vede si ce mai afla ca se intimpla in sat si prin lume, incercind sa priceapa cum stau treburile. Nu-si da seama ce e bine si ce e rau si nici nu-si bate capul cu asta. Dar sufera cind tatal lui e luat din sat si, cind vede ca tatal nu se mai intoarce din puscarie, numara zilele. Altfel, e indragostit de o fata tunsa chilug. Cind dispare si fata, pustiul sufera si mai tare, ceea ce nu-l impiedica sa-si vada de-ale lui, ca toti copiii. Nimic nu e spus pina la capat in romanul lui Mircea Diaconu. Autorul stie de pe scena ca, atunci cind dai totul la iveala, publicul incepe sa motaie sau aplauda din politete tiradele si lacrimile actorilor. Spre deosebire de romancierii obsedantisti care piseaza lucrurile pina se alege praful de ele, Diaconu nu-si crede cititorii timpiti. Le spune o parte si-i lasa sa reconstituie singuri restul. Si, mai ales, nu face pe moralistul. Si nici nu crede sau nu se face a crede ca, dupa ce s-a incheiat obsedantul deceniu, in Romania s-au deschis cararile raiului comunist. La fel ca Petrini, filosoful lui Preda, care cind e eliberat ajunge la concluzia ca a inceput era ticalosilor, copilul din cartea lui Diaconu simte ca si dupa ce i s-a intors tatal din puscarie lumea e tot urita, si strimba, si mincinoasa. Scris dintr-o rasuflare, ca un monolog in care umorul si drama, ca sa nu zic tragedia, se intrepatrund, ca-n viata, acest mic roman impecabil ar trebui ca, de data asta, sa aiba succes si la critica, nu numai la cititorul obisnuit.